Cruciadele
Capitolul I :
Originile Cruciadei
Elanul colectiv provocat de predica Primei Cruciade l-a surprins chiar și pe inițiatorul sau, papa Urban al II-lea. Condițiile sociale și economice de la sfârșitul secolului al XI-lea, creșterea demografică, lipsa pământurilor exploatabile, dezvoltarea economiei monetare și a schimburilor comerciale pot sta la originea cruciadelor.
I. Cauzele îndepărtate
1. Pelerinajele spre Ierusalim.
Cruciatul a rămas multă vreme în textele medievale pelegrinus, adică cel care întreprinde călătoria spre Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfinte este, așadar, unul din elementele primordiale ale cruciadei, definind-o aproape în totalitate. Pelerinajul nu este nicidecum o obligație: Sfântul Ieronim îl socotește un act de credință, dar recunoaște că nu este indispensabil, iar în opinia Sfântului Augustin este chiar dăunător.
Printr-o confuzie de înțeles, se acreditează ideea potrivit căreia pelerinajul spală de păcate: ,,O mulțime nenumărată se porni din toate colțurile lumii către mormântul Mântuitorului de la Ierusalim. Sosiră mai întâi păturile de jos, apoi cei din păturile de mijloc, apoi toți mai marii regi, conți, marchizi, prelați...multe femei, cele mai nobile laolaltă cu cele mai sărmane...cei mai mulți doreau să moară înainte de a se înturna în țara lor”(Raul Glaber).
2. Legitimitatea războiului împotriva necredincioșilor.
În ciuda tradiției creștine primitive care condamnă recurgerea la arme în virtutea celor două texte din Evanghelia după Matei (26, 52), (,,cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”) și Corinteni II (10, 4), Biserica din Occident a formulat încă din veacul al IV-lea o teorie a războiului drept: Sfîntul Augustin, fidel mai întâi gândirii pauliniene, a trebuit să admită necesitatea războiului împotriva ereticilor, pe care armele nu-i puteau convinge și a recunoscut legitimitatea războiului defensiv.
3. Imaginea Orientului în mentalități la sfârșitul secolului al XI-lea.
Proiectele, mărturisite sau nu, ale papei, se explică prin lipsa de cunoaștere a Orientului. O prăpastie desparte civilizația bizantină din secolul al XI-lea și cultura filosofică a unui Psellos, de pildă, de cea a unui Gerbert d’Aurillac, care cunoaște doar câteva fragmente din Aristotel. Orientul musulman e și mai necunoscut creștinătății occidentale: itinerarele sau povestirile pelerinilor nu se pot compara cu operele geografilor musulmani și sunt preocupate mai mult de amintirile din Scriptură decât de prezent.
În Spania, unii creștini din secolul al IX-lea interpretează Islamul în termeni de apocaliptică și văd, în domnia și izbânda sa asupra grecilor și francezilor, semnul sfârșitului lumii.
II Cauzele apropiate
1. Bizanțul la originea cruciadei: o neînțelegere.
Bizanțul nu a chemat la cruciadă; lupta împotriva arabilor, apoi a turcilor, nu însemna decât apărarea Imperiului și nu un război sfânt. Aceste solicitări de mercenari au contribuit la nașterea, în mintea primilor reformatori, a ideii unei expediții în Orient.
Cucerirea selegiucidă nu cerea neapărat o cruciadă: creștinii din Siria nu cereau să eliberați; pelerinii occidentali nu au avut de suferit din partea turcilor în Palestina și se fereau de pericolele din Asia Mică, trecând pe mare.
2.Chemarea lui Urban al II-lea de la Clermont și predica Primei Cruciade.
La vreo șase luni după conciliul de la Piacenza, Urban al II-lea, care se afla în Franța din 1095, convoca la Clermont un conciliu la care urmau să participe îndeosebi episcopii francezi și care trebuia, ca și cel precedent, să trateze în special probleme de disciplină ecleziastică. Canoanele adoptate între 18 și 26 Noiembrie 1095, privesc investirea clericilor de către laici ca și simonia. Doar două canoane se referă în mod direct sau indirect la cruciadă: primul extinde pacea lui Dumnezeu, până atunci impusă doar pe plan regional la domeniul întregii Biserici; cel de-al doilea făgăduiește indulgență plenară, adică renunțarea la penitența impusă pentru iertarea păcatelor și nu absolvirea acestora tuturor acelora care vor porni spre a elibera Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim.
Capitolul II:
De la prima la a III-a cruciadă: crearea și apărarea statelor latine din țara sfântă
I. Prima Cruciadă și Alexios I Comnenul
Alcătuită din contingente feudale care se deplasau izolat, ticsite de necombatanți, cruciada nu răspundea dorințelor papei care ar fi voit-o unită sub conducerea legatului și a unei căpetenii laice. Sosirea cruciadei punea Imperiului grave probleme legate de aprovizionare și pază.
Incidentele aveau să apară odată cu venirea contingentelor mai importante, între Raymond de Toulouse și mercenarii pecenegi care-l escortau între Bohemund și locuitorii Castoriei, care refuzau să-l aprovizioneze și aveau să se amplifice pe măsură ce ajungeau la ultimele contingente aflate pe drum. Hugues de Vermandois a fost cel dintâi care i-a prestat fără prea multe greutăți lui Alexios I jurământul pe care acesta voia să-l obțină de la toate căpeteniile cruciadei: restituirea către Imperiu a tuturor pământurilor care-i aparținuseră înainte de invazia turcă, menținerea în feudă imperială a celorlalte pământuri care urmau să fie cucerite în Orient și promisiunea că vor rămâne fideli împăratului.
Asediul Antiohiei, oraș bizantin până în 1085, reprezintă un monument esențial în desfășurarea Primei Cruciade: atunci se manifestă primele ambiții teritoriale ale cruciaților și se consumă ruptura cu Bizanțul. De vreme ce Alexios nu a venit în ajutorul vasalilor săi, aceștia se socotesc dezlegați de aranjamentele lor: se desfășoară astfel, ruptura dintre cruciadă și Bizanț.
II. Succesele cruciaților împotriva unui inamic divizat
1. Divizarea Orientului Apropiat.
Doar prin fărâmițarea Orientului Apropiat musulman la finele veacului al XI-lea se poate explica succesul inițial al cruciadei. Divizărilor politice li se adaugă cele religioase și etnice: turcii sunniți nu constituie decât o clasă militară, puțin numeroasă ce domină o populație arabă, adesea eterodoxă sau creștină.
2. Prima Cruciadă și cele dintâi cuceriri (1099-1125).
Încă de la cucerirea Antiohiei apar primele probleme legate de stabilirea cruciaților. Până în Noiembrie 1098, Raymond de Touluse îi dispută lui Bohemund cucerirea sa, invocând respectarea drepturilor împăratului bizantin. Comitatele de Antiohia și Edessa cunoșteau, într-adevăr o evoluție internă și externă mult mai frământată decât cea a regatului Ierusalimului. Tăind legăturile între Siria și Egipt, regele Ierusalimului își asigura o poziție strategică importantă și resurse considerabile prin taxele asupra comerțului caravanier. Cucerirea Tyrului în 1125, întregește stăpânirea asupra litoralului palestinian.
III. Islamul ia din nou inițiativa
1. ,,Atabegii” de Mosul și războiul împotriva francilor(1125-1145).
Atabegii de Mosul, din convingere sau din interes, au izbutit să realizeze unificarea parțială a Djarei și a Siriei împotriva francilor. Încă din 1125, Alepul, asediat de franci cere ajutorul Mosulului, dar atabegul Bursuqi, cel care unește cele două orașe sub autoritatea sa, este ucis.
2. Eșecul celei de-a II-a Cruciade (1148).
Proastele relații dintre cruciați și Bizanț și între cruciați înșiși, au redus cu aproape trei sferturi forțele cruciadei. La rândul lor, neînțelegerile între cruciați și francii din Orient aveau să ducă la eșecul cruciadei.
A II-a Cruciadă, în mijlocul suspiciunilor și ignorării reciproce, este un pelerinaj princiar care, în ciuda mijloacelor sale militare, se încheie fără niciun rezultat.
3. Ofensive și contraofensive: lupta împotriva lui Nur-ad-Dîn (1148-1175)
Deja abategii si Mosul știuseră să așeze din nou la loc de cinste temele dji-had-ului(războiul sfânt) împotriva francilor și să folosească necesitățile acestei lupte pentru a-și întinde influența în Siria. Damascul e cucerit în 1154, Baalbek în 1155, Shaizar în 1157.
4. Salah-ad-Dîn și sfârșitul primului Regat al Ierusalimului(1175-1188)
La apogeul puterii sale, după ce înfăptuise, cel puțin formal unirea dintre Egipt și Siria și recucerise Mosulul, Nur-ad-Dîn moare, lăsând moștenitor un copil minor, a cărui tutelă este aprig disputată, nefiind evitate, la nevoie, nici alianțele cu francezii.
III. A III-a Cruciadă și stabilirea unui ,,statu quo”(1187-1193)
Vestea primelor dezastre, ajunsă la Roma, îl determină pe papă să lanseze chemări la pace și la cruciadă. Inițiativa suveranilor este esențială pentru această nouă cruciadă, care reunește armate feudale bine organizate și nu gloate sau înțesate cu necombatanți, cum se întâmplase anterior. Statu quo-ul stabilit datorită celei de-a III-a Cruciade, avea să dureze aproape încă un secol.
Capitolul III:
Cruciadele din secolul al XIII-lea: devieri și neputință
După cucerirea Ierusalimului, cruciada își schimbă sensul sau cel puțin conținutul: dacă eliberarea Orașului Sfânt rămâne cel puțin în centrul preocupărilor, realizarea acestui țel admite, de acum încolo, tot felul de mijloace. Realismul cuprinde cruciada: aventura spirituală și materială, al cărei deznodământ depindea de voința divină, devine o operă politică și strategică, pregătită și organizată îndelung.
I. Deturnarea celei de-a IV-a Cruciade și întemeierea statelor latine din Grecia
Conceptul de deviere nu este o creație a conștiinței istorice moderne, dar aceasta s-a străduit să descopere responsabilii pentru producerea acestui fenomen. Determinismul economic împinge Veneția să domine Constantinopolul: chemarea lui Alexios al IV-lea furnizează pretextul, iar cruciații masa de manevră. Fără Veneția, cruciada nu ar fi fost deviată; fără cruciadă, Veneția nu și-ar fi putut clădi imperiul în Orient.
II. Devierea sistematică: cruciadele politice din secolul al XIII-lea
Privilegiile cruciadei aveau să fie extinse asupra unor expediții de tot felul, îndreptate împotriva ,,dușmanilor credinței” în general și ai papalității, în particular, fie ei și creștini. Chiar dacă responsabilitatea directă pentru deturnarea celei de-a IV-a Cruciade nu-i aparține papei, ci venețienilor, rolul lui Innocențiu al III-lea în devierea cruciadei către scopuri politice, este incontestabil.
III. Armistiții și cruciade în Țara Sfântă (1198-1254): convertirea cu ayyubizii
1. Armistițiul.
Prima jumătate a veacului al XIII-lea este perioada în care domină pacea: spre deosebire de secolul al XII-lea, când cavalerii Țării Sfinte își petreceau timpul lansând tot felul de expediții, în secolul următor, este nevoie de sosirea cruciaților din Occident pentru a-i determina pe francii din Siria să treacă, fără cine știe ce tragere de inimă, la ofensivă.
2. A V-a Cruciadă (1217-1219).
A V-a Cruciadă numără puțini francezi, din cauza cruciadei împotriva albigenzilor inaugurată în 1209; contingentele ducelui de Austria și ale regelui Ungariei, nu izbutesc să cucerească Taborul în 1217. După căderea cetății Damietta în 5 Noiembrie 1219, legatul avea să antreneze cuciada la cucerirea Egiptului, dar blocată de ruperea zăgazurilor Nilului armata e nevoită să părăsească Egiptul, încheind un armistițiu pe opt ani.
3. Cruciada a VI-a, a lui Frederic al II-lea.
Papa nu se mai bizuie decât pe Frederic al II-lea, care făcuse legământul crucii încă din 1215. Se căsătorește în 1225 cu Isabela, fiica principesei Maria și a lui Jean de Brienne și devine rege al Ierusalimului în locul acestuia și se alătură cruciadei în 1228.
4. Războaiele civile fin Palestina și pierderea Ierusalimului (1229-1244)
Trecerea regatului sub autoritatea lui Frederic al II-lea, conflictul care-l opune pe acesta papalității și baronilor cruciați inaugurează, dimpotrivă, o eră de războaie civile neîncetate, cărora nici cele mai grave primejdii nu le pun capăt.
5. A VII-a Cruciadă (1248-1249).
Această a VII-a Cruciadă reiterează greșelile celei de-a V-a: după ce refuză oferta sultanului care propunea retrocedarea Ierusalimului, Ascalonului și Galileii orientale în schimbul plecării cruciaților, armata pornește spre Cairo. Este ordonată retragerea, dar măcelărită de o epidemie, hărțuită de flota și trupele egiptene, armata e nevoită să capituleze (6 Aprilie 1250).
IV. Între mongoli și mameluci: sfârșitul așezarilor cruciate din Siria-Palestina (1250-1291)
Inițiată la începutul veacului al XIII-lea, expansiunea mongolă atinge, sub domnia lui Genghis Han(1206-1227), China, Chorasonul și Rusia de Sud, iar sub cea a fiilor săi Iranul, Ucraina, Polonia și Anatolia selgiucidă, redusă la gradul de protectorat. Sultanul Kalaûn, hotărât să pună capăt așezărilor creștine mereu susceptibile să servească drept casă mongolilor, întreprinde, după 1285 o campanie sistematică de cucerire a lor.
V. Proiecte și tentative de cruciade în secolele XIV-XV
În secolul al XIV-lea, cruciada a devenit un pretext fiscal pentru regii Franței și Angliei. În speranța obținerii unor ajutoare efective din partea Occidentului, împărații bizantini urmăresc unirea cu Roma. Aceasta, proclamată în sfârșit la conciliul de la Florența(1439), este respinsă de clerul grec, și de altfel, nu împiedică în 1453, căderea Constantinopolului
Cuvântul cruciadă va mai fi evocat în momentul bătăliei de la Sepanto(1571), al asediului Candidei(1659) sau Vienei(1683), dar nu va mai fi decât un anacronism.
Capitolul IV:
Structurile Cruciadei
Orice cruciat nu face parte neapărat dintr-o cruciadă: pe lângă marile expediții și alte treceri generale mai puțin cunoscute, trecerile regulate bianuale aduc în Țara Sfântă pelerini care, izolați sau în mici grupuri, îndeplinesc legământul cruciadei.
I. Pregătirea: predică, organizare, finanțare
În majoritatea cazurilor, inițiativa îi aparține papei. El hotărăște ,,data trecerii”, instituie sau reamintește privilegiile participanților. Papa rămâne șeful spiritual al cruciadei.
Finanțarea cruciadei a fost mai întâi asigurată de cruciații înșiși. Apoi Biserica a trecut de la colectarea daniilor la taxe.
II. Aprovizionarea, transportul trupelor și al banilor
Necesitățile unei expediții îndepărtate impunea aceste cheltuieli din ce în ce mai mari: primele cruciade au ales într-adevăr calea terestră, mai puțin sigură, dar și mai puțin oneroasă; începând cu sfârșitul secolului al XII-lea, este preferat, în schimb, drumul pe mare, soluție mult mai costisitoare. Cruciadele favorizează dezvoltarea practicilor, dezvoltând mai ales, și pentru prima oară pe scară largă, practica compensației în reglarea plăților internaționale.
III. Organizarea militară a cruciadelor
Scopurile militare ale cruciadei au fost, la început, destul de simple: încurajați sau chiar siliți de pelerinii săraci, baronii Primei Cruciade au fost nevoiți cu orice preț să pornească la cucerirea Ierusalimului, fără să mai țină seama de necesitatea asigurării legământurile cu Antiohia. După cucerirea Ierusalimului, oamenii nu mai pot fi reținuți decât cu mare greutate; pelerinajul fiind dus la bun sfârșit, cruciații se socotesc dezlegați de jurământul făcut.
Alianța cu mongolii ocupă apoi un rol important în cadrul proiectelor de cruciade de la sfârșitul secolului al XIII-lea: o serie de solii mongole (între 1267-1338) încearcă să organizeze campanii comune împotriva mamelucilor, dar eforturile lor sunt zadarnice.
IV. Influența necesităților militare asupra structurilor politice ale statelor cruciate
Ordinele militare s-au născut din necesitatea apărării pelerinilor pe drumul dintre Jaffa și Ierusalim, încă nesigur la începutul secolului al XII-lea. Comunitatea care-i ,,servea pe săraci” în ospiciul Sfântul Ioan din Ierusalim din 1050, se militarizează treptat sub conducerea marelui maestru Raymond du Puy (1250-1154), dar își păstrează funcțiile caritabile de la început, precum și numele de ospitalieri. Templierii, la origine (1118) o ceată de cavaleri din Champagne care-i ocroteau pe pelerini și care fuseseră cazați într-o parte a palatlui situat pe amplasamentul Templului – de unde își trag și numele -, au obținu, în 1228, o regulă care întemeiază această ,,Oaste a lui Hristos”, al cărei elogiu a fost scris mai apoi de sfântul Bernard (De laude novae militiae).
V. Regimul ,,colonial al statelor cruciate”
La apogeul său, populația franceză – constituită în marea majoritate din francezi, cel puțin în secolul al XII-lea – nu a depășit niciodată o sută de mii de persoane. Este o colonie de încadrare, trei sferturi din aceasta locuind la oraș. Populația rurală este alcătuită în marea ei majoritate, din sirieni sau creștini musulmani. Musulmanii sunt datori să plătească o taxă personală de un besant, dar nu dijmele, pe care le plătesc doar creștinii latini.
Capitolul V:
Cruciada în lumea medievală
I. Cruciadele în conștiința creștinătății occidentale
1. Doctrina ecleziastică.
Principiile cruciadei au fost formulate în predica lui Urban al II-lea de la Clermont și în scrisorile sale ulterioare, apoi dezvoltate în bulele pontificale din secolul al XII-lea: discursul inițial, care privilegia ideea ajutorării creștinilor din Orient asupriți de turci, a fost repede înlocuit de tema eliberării Mormântului lui Hristos, a apărării sau recuceririi Sale. Cruciatului care moare în drumul său sau în luptă, papa îi făgăduiește absolvirea de păcate.
2. Spiritul cavaleresc al cruciadei.
Încă de la originea sa, cruciada este o acțiune feudală, un act al cavalerimii, clasă socială deja constituită la finele veacului al XI-lea în regiunile din Europa care vor trimite cei mai mulți oameni în Țara Sfântă.
3. Spiritul ,,popular” al cruciadei.
Liberi, prin necesitate, de aceste legături, săracii au răspuns celor dintâi apeluri la cruciadă cu mai multă fervoare chiar decât celelalte grupuri sociale și par a păstrat, până la începutul veacului al XIV-lea, flacăra unui ideal ce avea un ecou din ce în ce mai slab în rândul claselor superioare.
4. Critica cruciadei.
Cu mult înaintea lui Voltaire și a Eseului asupra moravurilor, s-au ridicat voci care nu s-au sfiit să critice cruciadele și să le conteste chiar necesitatea. Eșecurile repetate ale cruciadelor de dincolo de mare și pierderea Țării Sfinte, fie ele explicate prin păcatele creștinătății, cele ale Bisericii și îndeosebi ale ordinelor militare, au dus la scepticism.
5. Civilizația statelor cruciate.
Pe plan social și religios, diversele comunități au coexistat, iar cadrul de viață rămâne profund occidental.
II. Cruciadele și confruntarea dintre Orient și Occident
1. Bizanțul și cruciada.
Cruciadele au fost contrare Imperiului Bizantin. Neîncrederea lor legitimă, stârnită de trecerea unor trupe atât de numeroase prin Imperiu, ca și inevitabilele excese ale acestora, este sporită de prezența normanzilor, dușmani ai Bizanțului, începând cu mijlocul secolului al XI-lea. Ura față de latini, mai puternică decât cea față de turci, a devenit elementul principal al conștiinței naționale bizantine, care nu poate fi separată de ortodoxie.
2. Islamul și cruciada.
În fapt, cruciada nu constituie o reacție la războiul sfânt islamic: la sfârșitul secolului al XI-lea, idealul djihad-ului își pierduse forța de atracție și nu mai era menținut la frontierele orientale și în Asia Mică de către turcomani decât sub forma așa numite ghazwa, iar în Sahara de murabituni. În schimb, Occidentul latin intrase într-o etapă de expansiune în detrimentul Islamului în Sicilia și Spania. La nivelul doctrinelor, situația era inversă: războiul sfânt catolic nu poate reprezenta decât apărarea și eliberarea creștinilor asupriți, și a Țării Sfinte atunci când este vorba despre cruciadă, chiar dacă aceste motive servesc spre a justifica o serie cuceriri; în schimb, djihad-ul este un război ofensiv menit să-i supună pe necredincioși până când aceștia vor recunoaște legea Islamului.
Idealul specific al cruciadei, nu este un război sfânt universal, ci un război drept limitat la eliberarea Sfântului Mormânt, convingerea că acest ,,drum al crucii”, împlinit în slujba acțiunii comune și capabil să treacă peste orice diviziuni și deosebiri, constituie, pentru un credincios, un mijloc de penitență și de convertire trainică, pe scurt un aport hotărâtor la constituirea creștinității occidentale și a spiritualității sale.
Eseu Cruciade
Fiecare dintre cele opt expediții cu caracter militar, întreprinse la îndemnul Bisericii catolice de către seniorii din Europa occidentală în perioada dintre 1096 și 1270 și care, sub pretextul eliberării mormântului lui Hristos de la Ierusalim de sub ocupația musulmanilor, urmăreau, de fapt, o expansiune teritorială, economică și politică. La cruciade au luat parte oameni din toate categoriile sociale. Cruciadelor li s-au adăugat apoi și conducătorii de state, deoarece în urma acestor lupte își doreau să obțină noi stăpâniri, anume colonizarea anumitor regiuni, ocupate prin luptă. Papa Urban al II-lea a fost cel care a lansat primul apelul la cruciadă, în anul 1095.
Deși, inițial în discursul său papa spunea că ideea este de a-i ajuta pe creștinii din Orient asupriți de turci, în cele din urmă l-a înlocuit cu tema eliberării Mormântului lui Hristos, pentru ca apoi să făgăduiască celui care moare în pelerinajul său, sau în luptă, izbăvirea de păcate. Aceasta din urmă fiind o aberație ordinară a papei, care se consideră iertător de pacate.
Dincolo de orgoliile celor ce au stârnit și amplificat cruciadele, în urma lor au rămas o serie de aspecte negative și pozitive. Pentru început, scopurile în sine ale expedițiilor nu s-au concretizat în vreun fel. Au fost distruse familii și vieți omenești, existând numeroase masacre în timpul războaielor. Creștinii și musulmanii s-au supus reciproc la plata a numeroase taxe în momentul în care își încălcau teritoriul. De asemenea, în urma acestor cruciade, Biserica a pierdut foarte mult și din prestigiu, cât și din influența și priza asupra maselor. Aspectele pozitive au fost în special cele economice. S-au dezvoltat legăturile între Orient și Occident, iar prin aceasta și schimbul de mărfuri dintre cele două civilizații. S-a făcut schimb de experiență în industrie, precum și anumite procedee utilizate în agricultură. A fost influențată și cultura, s-au pus bazele orientalisticii, filosofia a prins o nouă orientare. S-a îmbogățit litereatura europeană și arhitectura.
Astfel, deși au avut și urmări pozitive, cruciadele s-au remarcat mai mult prin faptele negative. Au fost pierdute numeroase vieți omenești, iar distrugerile au fost extrem de numeroase. Per total, pierderile se pare că au fost mai numeroase și consistente decât beneficiile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu